Invitatie la o cafea

Nimic nu se compara, ca efervescenta si dramatism, cu pregatirea unei petreceri sau chiar a unei simple vizite a unei persone din afara, in familia mea (mai exact a socrilor mei). Fara sa am informatii exacte, as zice ca situatia e comparabila cu pregatirile pentru inspectia vasului amiral britanic de catre insăși Majestatea Sa, Regina, in perioada imediat urmatoare confirmarii de catre reprezentantii curtii regale a desinderii Majestatii Sale. Din momentul formularii ideii de a invita pe cineva la o cafea si pana la decizia ca acea cafea sa se transforme in ospat, mai e cum mai e: ”deci, sa aranjam un pic lucrurile la locul lor” (desi daca te uiti in jur, lucrurile chiar sunt la locul lor, ba chiar ar putea sa fie putin deranjate ca sa arate a casa locuita de oameni si nu pregatita de vanzare sau inchiriere...) si apoi: ”sa vedem cu ce ii servim”. Aparent nu ar fi mare lucru de facut, poate o deplasare la un hipermarket pentru completarea proviziilor (astfel incat rezervele sa ramana intacte, cine stie , daca dupa revelion se declara embargou de produse alimentare Romaniei?! Sau daca toate magazinele se inchid brusc, neanuntat? Iar animalele domestice mor cu toatele subit sau toti taranii se apuca brusc de electronica?! Ei atunci va trebui sa ne descurcam cu ce vom avea in pivnita sau in frigidere, nu? Si astfel demersul de a completa rezerevele se justifica complet si trebuie sa te supui... In fine, pleci spre supermarket cu lista pregatita: bere, vin, apa, mancare.... Umpli kart-ul cu ce ai pe lista, dupa care auzi ca cercul invitatilor a fost largit – ”de ce sa nu ii invitam si pe cutare ca sa scapam de o grija, sa terminam pe anul asta”- ceea ce pare o stire precum cea referitoare la debarcarea din Normandia pentru nemti; interesant este ca invitatia initiala parea o placere si o oportunitate de a sta de vorba cu cei apropiati despre cum sa facem revelionul. Acum pare ca totul se transforma intr-o amenintare externa careia trebuie sa ii facem fata cu brio, fiind in joc blazonul familiei... In fine, te intorci in teatrul de operatiuni. Primul lucru care te face sa intelegi ca lucrurile s-au schimbat radical este ca ti se interzice sa intri incaltat, nici macar pana la baie nu mai poti face asta, desi natura nu are rabdare sa te dezlegi la sireturi. Bine, nici inainte nu prea ai fi avut voie sa intri incaltat, dar acest fapt se mai trece in mod obisnuit cu vederea, cu pretul redus al unei stambaturi din nas al gazdelor- de obicei catre nevasta-mea care pare a fi facuta responsabila de faptele mele si lipsa mea de educatie. Impresia este ca si-au facut din instituirea unui mediu septic pe hol un obiectiv capital. Aspiratoarele se pun in miscare, se da zapada, se face curat la caine, mopul cu dezinfectant este tras prin bucatarie si holuri si totul este sters de praf (in eventualitatea in care ar fi asa ceva).... Bineinteles ca atunci cand invitatii vor ajunge in hol si vor da sa se descalte, toata lumea va sari ca arsa, jignita profund: ”Aaaa, dar nu se poate, va rugam nu va descaltati, noi nu ne descaltam niciodata, si asa nu am avut timp sa facem curat, ca au venit copiii astia...” (adica noi) si asa mai departe, se invoca si prezenta cainelui in casa, ceea ce era de neconceput cu ceva timp in urma...

Cariera cu masca pe figura

Tot felul de sfaturi despre cum sa ne comportam in fata recrutatorului sau angajatorului ne sunt oferite gratuit tuturor; aflam ce greșeli trebuie evitate, cu ce intrebari-capcana, marsave, te pot pune la incercare la interviu maestrii HR-ului si cum sa le faci fata, cum si ce te poate da de gol în timpul interviului (limbajul necontrolat al corpului tau, asa zisul limbaj nonverbal, care poate spune despre tine niste chestii de care ți-ar fi de-a dreptul rușine dacă ai sti ca iti sunt proprii). Că subconștientul ne joacă tuturor feste e binecunoscut; el este mai sincer și mai zglobiu decât conștientul, partea civilizată a creierului nostru, cea care de obicei a mers la școală cu noi fiind cat de cat mai atentă la lecții, reguli și norme.
Înțeleg, pe de altă parte, tot din aceste lectii care ne vin gratis, că în lumea HR (a celor cărora unii le mai spun ”cei de la cadre”, mai nou in sensul ca te incadreaza sa nu) există un anumit cod privind comportamentul ideal, o matrice in care orice candidat valabil trebuie să intre inainte de a i se da ok-ul, un fel de pat al lui Procust care spune dacă un om este sau nu este bun de angajat în compania respectiva. Cu ocazia unui interviu de angajare, are loc o luptă între subconștientul tău- care spune adevărul-, conștient- cel care știe că omul de la HR așteaptă de la tine să fii conform codului lui și se străduiește să ofere o imagine curățită de imperfecțiuni- și cel de la HR care încearcă să adoarmă conștientul tău rațional și respectuos și să încurajeze subconștientul imperfect și prost de sincer să spună, pe toate canalele, tot ce poate fi mai rau despre tine, arătând cine ești tu de fapt și de ce sub nici o formă nu poți să fii angajat (presupun că în această luptă, omul de la HR angajează îndeobște partea conștientă cea care a învățat codul, subconștientul său fiind fie extirpat fie dezactivat în urma unor studii îndelungate, cursuri și seminarii de HR). Despre tampitenia in sine a intrebarilor de genul celor ca: "Unde va vedeti peste 5 ani?" (la care un candidat bolnav de cancer sau sida ar trebui normal sa il ia la pumni pe cel care pune intrebarea) nu vreau sa vorbesc, acum e vorba despre altceva, despre un cod. Pentru că, dacă mă iau după sfaturile pe care le primesc, obiectivul omului de la cadre, ma rog, HR, nu este să angajeze un om potrivit si necesar în domeniul deficitar ci mai degrabă să nu permită accesul în compania respectivă a unui om care nu cunoaște codul și nu poate să dea răspunsuri perfecte la toate întrebările atent și științific combinate în cadrul inchizitoriului moale care este până la urmă interviul. Ca atare, candidații încearcă să afle ce doresc angajatorii, ce fel de om e cel de la HR, ce preferințe are privind diversele convenții (care nu au nimic în comun cu competența căutată de fapt) și să se poarte ca atare, de multe ori autocenzurându-se total. Șansele de a reuși în urma unui interviu par să crească în măsura în care cunoști acele coduri sau matrice ale companiei respective sau general acceptate de breasla oamenilor din HR și nu cu competența pe care ți-ai construit-o. Pentru că, în principiu, aceste sfaturi despre cum să ne mărim șansele ne arată de fapt cum să ascundem ceea ce suntem și cum să ne punem în lumină doar ceea ce omul de la cadre vrea să vadă, conform codului propriu. Noroc cu acești oameni binevoitori (poate din HR, poate din cei care au părăsit această ocupațiune trecând de partea inamicului)care dau moca astfel de ponturi celor aflați în căutarea de posturi bine plătite, cu denumiri care de regulă nu se traduc în limba română...